Poveştiri de noapte - 15 septembrie

Au urcat multe stele spre cer. Rând pe rând, artiştii pe care i-am iubit, pe care i-am venerat, şi-au jucat ultimul rol, au făcut plecăciuni de recunoştinţă în faţa noastră şi au lăsat să cadă cortina. Pentru todeauna.

Tristă este plecarea lor. Mai ales atunci când realizam că poate nu i-am preţuit cât ar fi meritat, că am fost ignoranţi şi nu i-am tratat ca pe nişte comori, ci ca pe nişte oameni înzestraţi cu talent.
"Hai acasă!" am strigat după Gil Dobrică. Dar ar fi prea târziu. Maestrul, care parcă ieri ne veselea cu cântece de bunăvoie, nu ne mai poate auzi.
Anul trecut, l-am pierdut şi pe Florian Pitiş. Înainte de a-şi fi terminat lupta rebelă împotriva celor care condamnau rockerii. Dar inimile celor pentru care nu contează cât de lung au părul, au fost cucerite pentru totdeauna.
Nu putem să nu ne răzvrătim, uneori, pentru alegerile lui Dumnezeu. Mai ales atunci când El îşi alege un înger tânăr. Un înger care ar fi trebuit să mai rămână pe pământ, printre noi. Marele actor Adrian Pintea. Pentru el, viaţa era cel mai mare dar, viaţa cu fiecare clipa a ei. Îi mustra pe cei care lăsau să treacă timpul pe lânga ei. Îl îngrijorau românii care dormeau îngrijorător de profund, lăsându-şi destinul să se consume fără ei. Chema oamenii la viaţă, la fericire. îi încuraja să trăiască, să creadă! În iubire, în Dumnezeu, în dreptate, în armonie.
Bătrâneţea, boala, nu iartă pe nimeni. Nu l-a iertat nici pe Colea Răutu. Eroii jucaţi de el, pe scenă, au murit parcă, odată cu el. Avea multe vise pe când era tânăr. Ca oricărui tânăr, nu îi plăcea cartea, ci doar fotbalul. Dar l-a uitat, după ce a descoperit teatrul, iar iubirea pentru teatru, apoi pentru film, nu s-a mai stins niciodată. Decât odată cu el.
Când natura, cu florile, copacii şi vietăţile ei se trezeau la viaţă în aerul parfumat de primăvară, când toate păsările călătoare se întoarceau acasă, un alt maestru ne părăsea: Iuliu Moldovan. Ne-au rămas zecile de filme care poartă amprenta lui veşnică, sutele de poezii rostite la radio şi milioanele de zâmbete din sufletele noastre.
Frunzele ruginii de septembrie au căzut ca lacrimile pe obrajii celor care l-au condus, pe ultimul drum, pe Ilarion Ciobanu. Un alt artist care sărăcea scena, sufletele, cultura.
Au rămas doar mărturiile existenţei lor. Şi un gust amar şi plin de invidie: acum, doar îngerii se bucură de darul lor, doar ei zâmbesc în faţa lor, doar ei mai pot s-asculte şi să le dăruiască înapoi, iubirea. Oamenii îsi vor aminti mereu de ei toţi - această generaţie de aur care, daca ar fi trăit veşnic, am fi fost astăzi alţii. Am fi fost mai plini, mai veseli, mai oameni. Ne-am simţit sufletele mai sărace când s-au dus, rând pe rând, acolo SUS.