Poveştiri de noapte - 15 septembrie

Suntem tot mai singuri. Noi, toţi românii, toţi pământenii. Cel mai iubit dintre noi a fost chemat, să veselească, să iubească, lângă ceilalţi pământeni buni, printre îngeri.

De fiecare dată când unul dintre ei pleacă, spunem că s-a întâmplat prea devreme. Nu vrem să acceptam că ei, cei care strălucesc precum zeii, sunt de fapt, oameni ca şi noi. Ei au însă o menire aparte: să ne facă mai veseli, mai sensibili, mai buni.
Parcă niciodată nu a smuls mai multe lacrimi, un cuvânt de rămas bun. Este ULTIMUL rămas bun. Suntem trişti şi mai săraci sufleteşte. Pentru că Dumnezeu şi-a mai dorit un înger în Grădina Sa. Şi l-a luat pe cel mai iubit dintre pământeni: Ştefan Iordache.
Un om care s-a dedicat scenei, artei, sufletelor care au ştiut să îl asculte. Un artist desăvârşit, care de multe ori a uitat de propria sa viaţă, a uitat că este om. Pentru că viaţa lui era pe scenă. Acolo, pe scenă, unde trăia prin puterea personajelor pe care le interpreta. Aşa ştia el să transmită fericirea, pofta de viaţă. Pentru meritul de a stârni bucuria şi iubirea pentru artă, maestrul a primit, de-a lungul timpului, numeroase distincţii şi premii.
Ştefan Iordache avea un suflet cald. Şi o voce angelică. Tot ceea ce era el, trăda o inimă nobilă, rară şi un simţ al umorului care picta zâmbetul pe chipul oricui.
Dar în ultimii ani a stat departe de lumea în care strălucise. Devenise un singuratic. Boala îl încerca deja dar nu vroia să vorbească despre asta. Nu vorbea decât despre puţinele lucruri care îl mai făceau fericit. Singurul refugiu îi devenise căsuţa din Gruiu, un univers pe care şi-l construise el cu mâinile-i dibace, de-a lungul anilor.
Ceva nu s-a schimbat, chiar dacă nu a mai putut rămâne în lumea spectacolelor, înconjurat de admiratori şi prieteni. Sufletul i-a rămas neschimbat. Nu a avut copii, dar a iubit pisicile care i-au fost aruncate în curte de către vecini.
Adio maestre! Adio…