Traducerea articolului scris de Edith Gonzalez în ziarul "El Universal" , după vizita în România

Am fost întâmpinată de sute de fani la aeroport, iar sosirea mea a fost urmărită de un număr impresionant de telespectatori. Fanii mi-au dăruit cadouri, scrisori, amintiri pentru Constanza. Mândrie pentru Mexic şi pentru mine.

Vă mărturisesc că participarea mea la versiunea echivalentă a programului ”Bailando por un sueño”, programul cel mai vizionat din România, a înregistrat ceea ce ei numesc Minutul de Aur, adică, minutul cu cea mai mare audienţă a anului.

Decorurile studiourilor Media Pro - cele mai mari din Europa de Est - sunt spectaculoase. Personalul este obişnuit să lucreze în cinematografie şi televiziune de înaltă calitate (de aceea producători internaţionali au ales acest loc pentru filmări, înaintea Mexicului)

Cu lacrimi în ochi, am primit afecţiunea miilor de fani la o întâlnire care a avut loc într-un centru comercial din Bucureşti, un oraş unde, dacă este frumos afară, oamenii ies la aer liber.

În fiecare zi, ne-am rupt puţin din timp (Otto şi Florin, echipa de la pază a fost alături de mine) şi mi-au fost împărtăşite câteva lucruri despre acest mare oraş: Casa Poporului, construcţie realizată în timpul regimului Ceauşescu, este considerată - după Pentagon - a doua clădire din lume, ca mărime. Un simbol impresionant al finalului unui regim care a început bine şi s-a terminat cu o revoluţie, acum 17 ani, sacrificând mii de vieţi. Cu toate acestea, România este fermă, plină de speranţă.

Atât de multe de învăţat şi foarte puţin timp! Doar cel rămas pentru a mă bucura, simţi şi respira afecţiunea.

Mulţumesc, mulţumesc România, pentru că aţi împărţit atât de multe cu mine, pentru că mă purtaţi în inimile voastre, pentru că aţi învăţat spaniolă din telenovelele mexicane.

Să fii actor este frumos, să fii actor înseamnă să ajungi în multe colţuri ale lumii, să fii actor înseamnă să împarţi viaţa şi câteodată şi moartea.

Cum s-a întâmplat cu Stefania, fosta preşedintă a clubului meu de fani din Italia, care a cerut să fie înmormântată cu fotografia mea pe piept. Să fii actor binedispune, provoacă zâmbete, speranţe, şi fără să ştii, câteodată chiar mai multe lucruri.

Mulţumesc fiecărei ţări care s-a apropiat de Mexic. Mulţumesc fiecăreia şi fiecăruia pentru că m-au apropiat, pentru că mă cunosc ca şi cum am avea acelaşi sânge, ştiu ce gusturi am, ce mă bucură, care sunt dezamăgirile mele. Pentru că alături de voi şi în faţa voastră sunt eu însămi, fără temeri, naturală, pentru că mi-aţi oferit atâta iubire, încât în momentele cele mai dificile, ştiu că nu sunt singură. Pentru că suntem o frumoasă familie de prieteni în mai mult de 30 de ţări.

Nu sunt cuvinte să pot explica, cum să transmit dragostea pe care o simt, cum să sărbătoresc iubirea pe care o primesc necondiţionat de la Daria din Italia, Patri din Argentina, sau Karen din SUA, pentru că afecţiunea se simte.

În inima mea, în fiecare gând, în fiecare decizie, voi sunteţi prezenţi întotdeauna.

Mulţumesc pentru că în fiecare din scrisorile voastre simt săruturile voastre, sprijinul vostru şi astfel mă umplu de nostalgie şi optimism. Pupici!

O scurtă clipire: am aflat cu tristeţe că rubrica Pulso Politico, a lui Francisco Cardenas Cruz, nu va mai exista.
Pupici! Pupici! Pupici!