Sute de oameni au vibrat in fata povestii incredibile a Lilianei, romanca sechestrata 16 ani la Istanbul si obligata de un barbat turc sa aduca pe lume cat mai multi copii!

 Sute de suflete s-au ridicat pentru a i se alatura, toti, intr-un singur gand: sa o ajute sa isi recupereze cei trei copilasi pe care nu i-a putut lua cu ea cand a fugit din casa calaului ei. Liliana a lasat, printre straini, trei copilasi, sufletele ei. Nu i-a putut lua cu ea in ziua in care a evadat din casa barbatului turc.

Oamenii au fost impresionati de drama ei, care a mai dezvaluit o poveste incredibila, demna de un scenariu de film. Povestea a cinci surori pe care destinul le-a purtat pe drumuri diferite! Multi si-ar plange soarta. Multi s-ar razvrati, poate, in fata lui Dumnezeu ca le-a fost  dat sa traiasca o asemenea viata. Liliana, insa, este calda si senina in fata destinului ei. Asa a fost sa fie. Asa i-a fost dat.

Numai ea stie de cate ori i-a tremurat trupul, de cate ori a suferit de frig, de foame, de dor, de durere! Dar sufletul i-a ramas acelasi. Este cel mai scump dar primit de la Dumnezeu. Acolo, in suflet, a pastrat mereu, cu orice pret, amintirea surorilor ei, fiintele cele mai dragi, pe care nu le-a uitat nici macar atunci cand viata le-a purtat pe drumuri diferite.

Cinci surori. Cinci mame. Cinci destine. Povestea lor incepe in anii cenusii ai comunismului, in teroarea epocii... de aur! In urma cu peste trei decenii, cand dictatorul Nicolae Ceausescu decreta interzicerea avortului, cerand tuturor femeilor, tuturor romancelor, sa aduca pe lume cat mai multi copii. Prin acel decret nedrept au venit pe lume, intr-o familie cu inca 10 copii!

Numai cine a trait acele vremuri stie cat de cumplite erau. Numai femeile care s-au aflat de atatea ori la un pas de moarte, incercand sa scape de sarcinile nedorite. Teroarea, spaima, groaza in care traiau la acea vreme le impingeau la gesturi disperate, le faceau sa prefere moartea decat saracia, foamea sau disperarea de a nu avea puterea de a creste un suflet.

Aceeasi lege care a cerut ca cele cinci surori sa fie aduse pe lume avea sa le condamne, curand, la o viata mizerabila. Prea saraci ca sa le poata creste, parintii le-au lasat la un orfelinat comunist si nu s-au mai intors dupa ele vreodata.

Leaganul de copii a fost singurul adapost al celor cinci surori. Au dormit si au mancat laolalta cu alti zeci de copii nedoriti. Niciodata nu vor uita acei ani, acea copilarie. O copilarie fara parinti, fara jucarii, fara un patut si o mancare calda, fara o mangaiere!

Frigul, boala, mizeria, indiferenta, au fost tot ce au trait acolo, lucruri care au lasat un gust amar in sufletul lor. Leaganul copilariei... o casa a torturii, un Auschwitz al comunistilor din care nimeni nu ar fi putut iesi cu sufletul neschilodit.

Liliana crede ca a avut noroc! Ce ironie!. Atatia oameni care se plang de soarta lor, de norocul care ii ocoleste. Dar Liliana chiar crede cu tarie ca intr-un fel a avut noroc. Pentru ca le-a avut pe surorile ei langa ea. Au fost mame una pentru cealalta, si-au purtat de grija, s-au strans in brate cand le-a fost frig, si-au sters lacrimile in clipele grele. Erau copii, erau orfane. Dar se aveau una pe cealalta.

Cand au implinit varsta majoratului, surorile au parasit, rand pe rand, leaganul de copii. Rand pe rand, au fost trimise in strada, lasate sa plece singure, spre nicaieri. Goale, sarace, nepregatite pentru viata, fara sa stie macar un dram de carte, poate doar cu un mic bagajel.

Mii de copii ajungeau astfel in strada. Dezorientati, speriati, copiii nedoriti de parinti, nedoriti de stat, nedoriti de nimeni. Niste caini haituiti de oameni si de intreg sistemul, a caror viata a fost impusa prin lege si interzisa de umanitate.

Liliana isi aminteste si acum acei ani. Isi aminteste clipa in care a trebuit sa se desparta de surorile ei, singura ei familie. Cand a trebuit sa se desprinda de ele si sa isi ia zborul singura, catre necunoscut. Fiecare dintre ele a luat-o pe propriul drum, croindu-si propria soarta.

Multa vreme nu au stiut nimic una de cealalta. Multa vreme au ratacit printre straini, singure, in lumea asta mare, unindu-le doar gandul, iubirea si speranta ca fiecare isi va gasi cate un loc caldut si ca intr-o buna zi, drumurile lor se vor reintalni.

Povestea acestor femei este oglinda noastra, a tuturor, reflexia unei istorii lungi si de cele mai multe ori dureroase. Dupa caderea comunismului, strainatatea parea un vis care putea deveni, in sfarsit, realitate. Cine reusea sa ajunga "afara", oriunde, se realiza. Iar prima poarta s-a deschis catre Turcia.

Bisnita era noul mod de trai al romanilor, care cumparau "acareturi" turcesti si le vindeau pe bani buni in Romania. Curand, bisnita s-a dezvoltat, iar hainele si bijuteriile au fost inlocuite, de cei mai experimentati, cu... femei, cu romance frumoase si dornice sa se realizeze.

In Turcia a ajuns si Liliana. S-a dus la una dintre surorile ei, care se straduia sa isi faca un rost. A primit-o cu bratele deschise, sub acoperisul ei. I-a dat sa manance si a avut grija de ea. Intr-o buna zi, l-a cunoscut pe Bayram, un turc cu situatie.

A visat la o familie, a visat la un culcus cald si... s-a mutat in casa lui. Acolo a avut parte de o drama cumplita: a fost sechestrata timp de 16 ani. Liliana s-a intors in Romania cu sufletul sfasiat de durere. Isi lasase copilasi printre straini.

Trecusera atatia amar de ani de cand surorile nu se mai vazusera. In tot acest timp, fiecare dintre cele cinci surori traise propria poveste. Aveau copii. Una era mai saraca, alta cat de cat realizata, dar au ramas aceleasi. Femeile acestea sunt copiii care au plecat din orfelinat, fetitele care s-au imbratisat cu lacrimi in ochi, nestiind daca se vor mai intalni vreodata.

Au infruntat impreuna saracia, la leaganul de copii, au trait-o ca pe un dat. Asa o traiesc si azi. Pentru ca nu au avut nimic altceva. Au avut, de fapt, o bogatie mult mai mare: o iubire sincera, curata, simpla. Sunt eroine desprinse, parca, din povestea lui Victor Hugo, unde "mizeria ii face slabi pe ticalosi, dar sublimi pe cei saraci".

Chiar daca leaganul a fost casa copilariei lor, chiar daca multi care au crescut acolo nu vor sa isi aminteasca de acei ani, pentru cele 5 surori au fost si momente frumoase. S-au avut una pe cealalta si au intalnit acolo oameni care au avut grija sa fie ocrotite, ingrijitori care probabil aveau la randul lor copii si rezonau la suferinta lor.

Vom merge, alaturi de Liliana, in aceasta lupta! Vom merge pana in panzele albe. Nici o mama nu ar trebui pedepsita astfel, sa fie tinuta departe de copiii ei, nici o cultura, oricat de altfel ar fi, nu poate accepta ca o femeie sa nu aiba voie sa fie mama pentru copiii carora le-a dat viata.